Pe termen lung, guvernul ar trebui să recurgă la majorarea impozitelor
Disciplinarea fiscală a statului și limitarea abuzurilor bugetare prin intermediul inflației reprezintă provocările centrale ale dezbaterii actuale privind necesitatea unui consiliu monetar. România se distinge printr-o rată a inflației ridicată, un fenomen care acționează, în esență, ca o formă de impozitare nevăzută. Această taxă specială nu figurează în mod explicit pe slipul de salariu, nu necesită aprobarea Parlamentului printr-un vot dedicat și nu apare sub o denumire separată pe chitanțele de casă. Totuși, efectul său este tangibil: capacitatea de cumpărare a sumelor de bani deja aflate în circulație scade constant. Teoria economică contemporană descrie clar acest mecanism sub termenul de „taxă de inflație”. Atunci când volumul de bani în circulație se extinde, determinând o creștere a prețurilor, valoarea reală a depozitelor deținute de cetățeni se erodează.
Victor Căpitanu: de la afacere cu bani împrumuți la companie listată la bursă
România a reușit să acopere decalajele economice din 30 de ani, dar pentru viitor trebuie companii mai mari, investiții
100 de milioane de euro pentru microîntreprinderi: EIB și BCR Social Finance lansează program de credit
Fraudele bancare prin telefon: cum să protejezi banii familieiÎn paralel, instituțiile statale capătă acces la resurse reale prin această cale, folosite pentru a acoperi propriile lor necesități.
Existând această vulnerabilitate structurală, de mult timp nerezolvată la nivel național, instituirea unui consiliu monetar pare a fi o soluție atractivă. Argumentul în favoarea acestei măsuri nu constă în incapacitatea Guvernului de a emite datorie, deoarece deficitul rămâne posibil, ci în restrictarea semnificativă a capacității autorităților de a transfera o parte din dezechilibrele bugetare către popor prin manipulare monetară. În cazul în care leul ar fi ancorat ferm la euro, iar emisiunea de bani ar fi condiționată strict de nivelul rezervelor, marja de manevră disponibilă statului și băncii centrale pentru a permite inflației și deprecierei valutară să dilueze pasivele publice s-ar restrânge considerabil. Cu alte cuvinte, administrația publică ar fi forțată să se abțină de la cheltuieli arbitrare. Conturile de plată ale statului ar deveni mai dificil de camuflat.
Pe termen lung, guvernul ar trebui să recurgă la majorarea impozitelor, la reducerea cheltuielilor operaționale sau la contractarea de împrumuturi la tarifele dictate de piețe. Este exact modul în care se comportă actual, dar cu o dificultate mult mai mare. Cu toate acestea, statul nu ar mai putea recurge în aceeași măsură la acel impozit dispersat, care scoate câte puțin din buzunarul fiecărui cetățean și pe care foarte puțini îl recunosc ca pe o taxă formală. Totuși, aici intervine specificul românesc al aplicării disciplinelor fiscale. Austeritatea nu echivalează cu majorarea TVA în timpul unei perioade de inflație urmată de explicații populiste. Aceasta nu constituie o restructurare a cheltuielilor statului, ci o dietă impusă cetățenilor. În anul în care s-a promovat o astfel de austeritate, cheltuielile bugetare au continuat să crească.
Ajustarea s-a manifestat mai vizibil în alte domenii: prețuri, TVA și capacitatea de cumpărare a populației.
În esență, statul nu a adoptat o dietă riguroasă pentru el însuși, ci ne-a impus nouă. Din această perspectivă, modelul pare viabil. Iată exemplul Bulgariei. Tara a implementat un consiliu monetar în 1997, a legat leva de marca germană și ulterior de euro, a renunțat practic la politica monetară independentă și a menținut acest sistem timp de aproape trei decenii. La 1 ianuarie 2026, a aderat la zona euro. Leva a fost schimbată la un curs fix pentru un euro. Din punct de vedere strict monetar, traiectoria bulgarilor este aproape impecabilă: criză, aplicarea unei reguli dure, stabilitate și integrarea în euro. Dacă ne oprim aici, concluzia este seducătoare. Poate că și nouă ne-ar conveni să-i luăm statului o unealtă pe care nu știe să o folosească corect. Însă există o nuanță importantă.
În esență, statul nu a adoptat o dietă riguroasă pentru el însuși, ci ne-a
În 2025, după aproape treizeci de ani de consiliu monetar și chiar înainte de intrarea în zona euro, PIB-ul pe cap de locuitor al Bulgariei, ajustat cu puterea de cumpărare, era la doar 68% din media Uniunii Europene. România se situa la 78%. Acest lucru demonstrează că o disciplină monetară aproape perfectă nu generează, prin ea însăși, dezvoltare, productivitate sau convergență economică. Bulgaria a reușit să menină moneda stabilă, dar nu a redus decalajele economice la fel de rapid precum România. Aici, consiliul monetar își arată limitele. El poate împiedica un stat să-și rezolve problemele prea ușor prin monedă, dar nu poate obliga guvernanții să investească eficient, să construiască infrastructură, să reformeze administrația sau să crească productivitatea economică. Mai mult, dacă economia continuă să genereze inflație peste nivelul din zona euro, cursul fix nu elimină problema.
O ascunde de panoul valutar și o mută în sfera competitivității.
Prețurile și salariile interne cresc mai repede, cursul nu se poate ajusta, iar diferența trebuie compensată undeva: prin marje mai mici, consum, investiții, salarii sau locuri de muncă. Un consiliu monetar ne-ar lua o parte din capacitatea statului de a ne impune taxe prin inflație, dar ne-ar priva și de amortizorul prin care economia absoarbe astăzi greșelile guvernamentale. Considerăm cazul Bulgariei util pentru comparație. La prima vedere, pare o demonstrație că disciplina funcționează: au legat moneda, au rezistat aproape treizeci de ani și au ajuns la euro. Privit mai atent, este și dovada că poți rezolva impecabil problema monedei și să rămâi cu aproape toate celelalte probleme. Astfel, întrebarea pentru România nu este doar dacă vrem să oprim mâna statului să intre în buzunarele noastre prin inflație.
Este și de ce ajungem să discutăm despre legarea monedei ca să obligăm statul să facă ceea ce refuză să facă singur: să-și restructureze propriile cheltuieli înainte să mai inventeze încă o metodă prin care să ni le pună nouă în cârcă. La o adică, e singurul care mai folosește hârtii în țară și printre puținii care mai are ghișee.