De ce beneficiile schimbă perspectiva?
Johan Norberg, istoric și cercetător, va fi invitat special la Gala ZF 2026. Tema: de ce „mitul” stagnării salariilor e greșit.
Salariul mediu trece de 5.700 de lei, dar puterea de cumpărare rămâne în urmă
Adio supraimpozitare? O nouă inițiativă vrea să repare „eroarea” contractelor part-time
ANAF introduce un sistem de clasificare a firmelor în funcție de riscul fiscal
Dobânda BNR la 6,5% și costul real al creditului ipotecar în 2026Ambele extreme politice — dreapta populistă și stânga socialistă — se unesc într-o singură convingere: clasele muncitoare au fost tratate nedrept. Până în anii '70, salariile creșteau odată cu productivitatea. De atunci, spune narativul dominant, au rămas aproape nemișcate. Norberg, în seria lui „Dead Wrong”, arată că această viziune e complet greșită.
La prima vedere, datele par îngrijorătoare: din 1970, salariul orar mediu al unui angajat din SUA a urcat cu cel mult 5%. O cifră tristă.
Dar înainte de a adopta tonul Bernie Sanders, e important de menționat că această valoare, folosită frecvent în dezbateri, nu cuprinde beneficiile non-monetare: asigurări de sănătate, asigurări de viață, contribuții la pensii, concedii plătite și alte forme de timp liber remunerat.
Angajatorii alocă o parte tot mai mare din pachetul salarial sub formă de astfel de beneficii, întrucât angajații le solicită adesea, iar acest lucru oferă, de multe ori, și avantaje fiscale.
Ce înseamnă asta pentru politica economică?
În prezent, beneficiile reprezintă o pondere impresionantă de 38% din totalul pachetului salarial. Ignorarea acestei componente oferă o imagine distorsionată a realității, mai ales că ponderea respectivă a crescut spectaculos în ultimele decenii.
În SUA, totalul remunerației orare — incluzând beneficiile — nu a crescut cu doar 5% din 1970 încoace, ci cu 66%.
Această distorsiune statistică nu e un detaliu tehnic, ci un element central în dezbaterile politice actuale. Când politicienii citesc doar componenta monetară a salariului, ei ignoră o parte semnificativă a valorii totale pe care o companie o alocă pentru fiecare angajat. Această ocolire a beneficiilor creează o narațiune eronată a „stagnării”, care alimentează nemulțumirea socială și justifică intervenții statutare excesive.
Corectarea acestei percepții are consecințe directe asupra modului în care guvernele și companiile abordează politica salarială. Dacă se recunoaște creșterea reală a remunerației totale, argumentul pentru creșteri minime ale salariului minim sau pentru impozite pe companii devine mai slab.
Norberg subliniază că înțelegerea corectă a datelor e esențială pentru a evita politici bazate pe premise greșite, care pot distorsiona piața muncii și afecta competitivitatea economică pe termen lung.
