Dezinflația blocată în România: de ce scăzerea prețurilor e atât de greu de realizat

Deoarece inflația depinde de evoluția sa anterioară și de modul în care

Dezaccelerarea inflației în România se dovedește a fi un proces mult mai complex decât sugerează cifrele superficiale. Deși indicatorii macroeconomici indică o economie care se răcește, cu creșterea economică stagnată și o politică fiscală restrictivă, rata inflației de bază rămâne persistent ridicată, atât în comparație cu ținta Băncii Naționale a României (BNR), cât și față de restul Europei. Această divergență constituie principalul dilemă macroeconomică a țării. Deși procesul de convergență — prin care România recuperează decalajele de venit și de nivel al prețurilor față de zona euro — ar trebui să genereze un diferențial moderat de inflație ca un fenomen structural normal, acest efect a fost acoperit de o serie de șocuri suprapuse.

Perioada în care veniturile nominale și cererea internă au depășit capacitatea productivă a fost urmată de o succesiune de șocuri legate de energie, fiscalitate și prețuri administrate.

Fiecare dintre aceste evenimente s-a transmis în salarii, prețuri ale serviciilor și anticipații pe termen scurt, înainte ca efectele șocului precedent să se estompeze complet.

Tendința de fond este mai fragilă decât pare

Inflația anuală a prețurilor de consum a coborât de la 10,4% în iunie la 6,2% în august, pentru a urca ușor la 6,6% în septembrie. Potrivit indicelui armonizat al prețurilor de consum (IAPC), comparabil la nivelul UE, prețurile au crescut cu 0,77% exclusiv în luna septembrie. Totuși, această scădere supraestimează îmbunătățirea tendinței de fond. O parte importantă a acestei reduceri se datorează efectelor de bază favorabile, pe măsură ce majorările bruște din 2025 ale prețurilor energiei electrice, ale TVA și ale accizelor ies din comparația anuală.

Un indicator mai relevant este indicele CORE2 ajustat al BNR, care exclude prețurile administrate și componentele volatile. Deși acest indice a coborât de la 8,5% la sfârșitul anului 2025 la 6,2% în septembrie, inflația de bază rămâne ridicată și nu oferă semne clare de decuplare față de rata inflației totale. Această distincție este crucială, deoarece majorările punctuale ale TVA sau ale tarifelor la utilități ies automat din calculul inflației anuale după 12 luni, chiar dacă nivelul mai ridicat al prețurilor se menține pe termen lung. Întrebarea esențială este dacă aceste șocuri lasă efecte persistente asupra revendicărilor salariale, chiriilor, prețurilor serviciilor și anticipațiilor. În România, o parte semnificativă a fiecărui șoc a avut exact acest efect de persistență.

Ștafeta șocurilor: un lanț neîntrerupt

Procesul de dezinflație a fost lent în parte din cauza lipsei unui interval liniștit care să permită estomparea unui șoc înainte de apariția următorului. Șocul de ofertă din timpul pandemiei a fost urmat de criza energetică din 2022. Plafonarea prețurilor la energie a atenuat impactul inițial asupra gospodăriilor, dar a amânat ajustarea necesară. Eliminarea ulterioară a acestor măsuri a fost urmată de majorările TVA și ale accizelor în 2025, care au ridicat din nou nivelul prețurilor. Înainte ca aceste efecte să se transmită integral în salarii și contracte, în 2026 a apărut un nou șoc energetic.

Raportul asupra inflației publicat de BNR în august a identificat tensiunile geopolitice implicând Iranul și nivelul scăzut al apei în Dunăre — care a limitat producția hidroenergetică și nucleară — printre factorii care au împins în sus costurile carburanților și energiei electrice. În consecință, banca centrală și-a majorat prognoza inflației pentru sfârșitul anului 2026 la un nivel optimist de 6,1%.

Deoarece inflația depinde de evoluția sa anterioară și de modul în care șocurile se propagă în timp, această succesiune reprezintă mai mult decât o particularitate statistică. Un șoc temporar care nu modifică negocierile salariale și comportamentul de stabilire a prețurilor dispare, în cele din urmă, din rata inflației. În schimb, un șoc care se încorporează în contracte și anticipații nu dispare la fel de ușor.

Vulnerabilitatea structurală a României

România este neobișnuit de vulnerabilă la această dinamică. Alimentele și energia au o pondere mai mare în cheltuielile gospodăriilor, iar energia reprezintă o parte mai importantă a costurilor de producție decât în Europa Occidentală. Prin urmare, același șoc global al prețurilor materiilor prime afectează România mai puternic atât matematic, cât și psihologic. Deoarece alimentele, carburanții și facturile la utilități sunt prețurile pe care consumatorii le observă cel mai frecvent, episoadele repetate de scumpiri îi determină pe consumatori și pe angajați să își bazeze deciziile pe cele mai recente valori ale inflației, în loc să se raporteze la ținta băncii centrale.

Salariile ocupă un loc central în această analiză

Serviciile: epicentrul persistenței

În septembrie, inflația prețurilor alimentelor s-a situat la 3,0%, iar cea a bunurilor nealimentare, la 7,1%, în timp ce inflația serviciilor a ajuns la 11,1%. Serviciile reprezintă principalul canal prin care se manifestă persistența inflației generate la nivel intern, deoarece sunt intensive în forță de muncă și, în mare parte, protejate de concurența internațională.

Un producător de bunuri care se confruntă cu majorarea costurilor locale poate automatiza procesele, își poate reloca activitatea sau poate pierde cotă de piață în favoarea importurilor. În schimb, un restaurant, un salon de coafură, un cabinet stomatologic sau o firmă de mentenanță nu își poate importa serviciile din Germania; costurile și clienții acestor afaceri sunt locali, ceea ce face ca salariile, chiriile și anticipațiile interne să fie principalii factori care determină prețurile. Deși nivelul de 11,1% al inflației serviciilor reflectă și ajustări ample, care au loc la intervale neregulate, ale chiriilor și tarifelor reglementate la utilități, mesajul de ansamblu este clar: inflația s-a deplasat de la energie și bunurile comercializate internațional către prețurile stabilite pe piața internă din România.

Salariile: moștenirea unui boom încheiat

Salariile ocupă un loc central în această analiză, deși momentul în care se produc ajustările contează mai mult decât ritmul actual de creștere a acestora. La nivel macroeconomic, ritmul de creștere a costului unitar cu forța de muncă este aproximativ egal cu ritmul de creștere a salariilor minus ritmul de creștere a productivității:

Creșterea costului unitar cu forța de muncă ≈ creșterea salariilor − creșterea productivității

Atunci când salariile cresc mai repede decât productivitatea, costul producerii unei unități de output crește, obligând firmele fie să accepte marje de profit mai mici, fie să reducă angajările, fie să majoreze prețurile. România a traversat o perioadă în care acest decalaj a fost deosebit de pronunțat. În cei cinci ani până în 2024, salariile reale au crescut cumulat cu peste 20 de puncte procentuale mai mult decât productivitatea. Alimentate de majorări substanțiale ale salariului minim și de un salt de aproape 20% al salariilor din sectorul public, costurile unitare nominale cu forța de muncă au crescut cu aproximativ 18% numai în 2024.

Această accelerare s-a încheiat între timp. În august 2026, ritmul anual de creștere a salariului mediu net încetinise la 5,6%, sub rata inflației, ceea ce înseamnă că salariile reale se reduc, în timp ce dinamica angajărilor s-a temperat. În locul unei spirale salarii-prețuri active, România se confruntă cu o transmitere întârziată a costurilor salariale în prețuri: firmele din sectorul serviciilor continuă să ajusteze tarifele pentru a compensa creșterile cumulate masive ale costurilor din 2023 și 2024. Această evoluție sugerează că presiunile generate de costul unitar cu forța de muncă se vor stabiliza dacă productivitatea își revine. Cu toate acestea, constrângerile structurale — precum emigrația, îmbătrânirea demografică, rata scăzută de participare pe piața muncii și neconcordanțele dintre competențele disponibile și cele solicitate — rămân nerezolvate sub suprafața încetinirii ciclice.

Acestea sunt pregătite să reaprindă presiunile salariale odată cu revenirea cererii.

Importurile: supapa de siguranță și deficitul extern

Atunci când oferta internă nu poate ține pasul cu cererea, importurile funcționează ca o supapă de siguranță. Atât consumul gospodăriilor, cât și investițiile în capital din România depind în mare măsură de importuri. Atunci când guvernul majorează salariile, pensiile sau cheltuielile pentru infrastructură, o parte semnificativă a cererii suplimentare se îndreaptă către exterior.

Timp de mai mulți ani, excesul de cerere internă a fost absorbit nu doar prin creșterea prețurilor locale, ci și prin adâncirea deficitului comercial. Acest fenomen a contribuit la un deficit de cont curent de 8,2% din PIB în 2024 și de 7,9% în 2025, cel mai mare din UE. Importurile au împiedicat astfel inflația internă să crească și mai mult, însă cu prețul unui dezechilibru extern sever și al unei dependențe crescute de bunuri străine.