Statul vrea drept de prim cumpărător: investitorii riscă să plece din România

Criterii largi: risc de subiectivism!

Prioritatea statului în achiziții: un nou model de intervenție care poate alunga capitalul privat

Propunerea legislativă care ar conferi Guvernului dreptul de a prelua controlul asupra unor active strategice, prin exercitarea unui drept de prim cumpărător, este privită cu îngrijorare de specialiștii din sectorul financiar. Kristine Bago, care conduce Comitetul de Audit și Evaluare la Fondul Proprietatea, avertizează că această inițiativă riscă să modifice radical dinamica tranzacțiilor private, să descurajeze fluxurile de investiții și să complice obținerea creditelor pentru achiziții.

În plus, mecanismul ridică întrebări serioase privind compatibilitatea cu normele Uniunii Europene.

Dezbaterile despre protejarea activelor cheie ale economiei românești au intrat într-o fază nouă, odată ce proiectul a fost înaintat la Senat cu caracter de urgență. Textul propune instituirea unor proceduri de apărare a intereselor naționale în sectoare critice.

În analiza sa, Bago subliniază că nu vorbim doar despre o ajustare tehnică, ci despre o transformare profundă a relației dintre autorități și piață. Până acum, rolul statului se limita la funcția de reglator și supervizor. Prin mecanismul de supraveghere a investițiilor străine directe, guvernul putea examina deal-urile, impune condiții sau chiar le putea bloca dacă securitatea națională era amenințată.

Noua propunere schimbă însă această dinamică: statul nu se mai limitează la aprobarea sau respingerea unei operațiuni, ci devine el însuși un participant activ, substituind cumpărătorul inițial și preluând proprietatea activului.

Această evoluție este percepută ca o amenințare pentru piața fuziunilor și achizițiilor, într-o perioadă în care România are nevoie urgentă de capital privat pentru modernizarea infrastructurii, industrializării și tranziției energetice.

Criterii largi și risc de subiectivism

Un alt aspect criticat este extinderea excesivă a definiției de „strategic”. Proiectul acoperă o gamă foarte largă de sectoare: apărare, energie, industrie grea, tehnologii informaționale, farmacovigilență, transporturi și industrie alimentară. Deși simpla prezență într-un sector nu activează automat prioritatea statului, pragurile cantitative propuse ar putea cuprinde o parte semnificativă din marile corporații private.

Criteriile includ o cotă de piață de cel puțin 10% din producția sau furnizarea unui serviciu, un număr de angajați care variază între 1.000 și 5.000 în funcție de branșă, o bază de clienți de peste 200.000 persoane sau active evaluate peste 100 de milioane de euro.

Clasificarea unei firme ca strategică ar fi făcută prin Hotărâre de Guvern, pe baza unei analize prealabile. Totuși, Bago atrage atenția asupra caracterului ambiguu al unor criterii calitative, precum impactul asupra echilibrului economic național în caz de oprire a firmei.

Această formulare lasă loc la interpretări subiective, cu risc de intervenție politică și administrativă.

Probleme de procedură și certitudine juridică

Nulitatea absolută: prăbușirea finanțărilor?

Din punct de vedere tehnic și juridic, textul suferă de multiple neclarități care vor complica derularea operațiunilor corporative. Lipsa predictibilității este o problemă majoră pentru participanții la piață. Una dintre cele mai mari slăbiciuni este legată de momentul declanșării statutului strategic. Proiectul nu interzice clasificarea unei firme ca fiind de interes național chiar în timpul unei tranzacții deja în curs.

Un investitor privat poate cheltui luni de negociere și resurse financiare, doar ca să descopere în faza finală că statul a activat dreptul său de prioritate.

În cazul firmelor nelistate la bursă, legea nu face distincție clară între transferul controlului și vânzarea de participații minoritare. Această lacună înseamnă că și operațiunile de tip holding, asocierile în participațiune sau rundele de finanțare secundară pot fi afectate de birocrația priorității publice. De asemenea, procedura de notificare și decizie poate prelungi calendarul tranzacției cu până la șase luni. În lumea afacerilor, timpul este echivalent cu bani, iar volatilitatea piețelor nu așteaptă deliberările comisiilor guvernamentale.

Nulitatea absolută și prăbușirea finanțărilor

O consecință critică identificată în analiză vizează modul în care se finanțează aceste achiziții.

Proiectul prevede nulitatea absolută a contractului de vânzare dacă procedura nu este respectată. În dreptul civil, această nulitate înseamnă că actul este anulat retroactiv, părțile fiind obligate să se întoarcă la starea anterioară. Din punct de vedere comercial, acest lucru implică restituirea acțiunilor și a prețului.

Din perspectiva financiar-bancară, se declanșează un efect de domino. Tranzacțiile mari depind de credite sindicalizate sau structuri de tip leveraged buyout, asigurate de consorții bancare. Dacă achiziția este declarată nulă, toate contractele colaterale se prăbușesc automat.

În primul rând, sunt afectate garanțiile bancare. Băncile își securizează împrumuturile prin ipotecă asupra acțiunilor sau activelor firmei-țintă. Dacă deal-ul este nul, cumpărătorul nu a deținut niciodată acele acțiuni, ceea ce face ca ipotecile să devină nule. În al doilea rând, se activează clauzele de încălcare majoră („Caz de Culpă”). Pierderea valabilității achiziției dă dreptul băncilor să declare creditul scadent anticipat și să ceră returnarea imediată a fondurilor. Cumpărătorul, rămas fără active și cu lichidități blocate, intră rapid în incapacitate de plată.

În al treilea rând, impactul se simte la nivel de piață. Conștiente de acest risc sistemic, comitetele de risc ale băncilor vor refuza să finanțeze achiziții în sectoarele strategice. Nicio instituție financiară nu va risca să elibereze fonduri pentru o operațiune care poate fi desființată retroactiv printr-o decizie a guvernului.

Costuri ascunse și realitatea structurării deal-urilor

Un argument folosit de inițiatorii legii este că statul va cumpăra activele la același preț și în aceleași condiții ca investitorul privat, protejând astfel dreptul de proprietate al vânzătorului. Această premisă este însă parțial incorectă și ignoră complexitatea structurilor de preț în tranzacțiile moderne. Deal-urile mari rareori folosesc plăți în numerar integral la semnare. Ele includ adesea clauze de „earn-out”, unde o parte din preț se plătește ulterior, bazat pe performanțe viitoare care depind de managementul noului proprietar.

Statul nu poate replica sinergiile aduse de un cumpărător privat cu experiență operațională. Există și structuri de „rollover de equity”, unde fondatorii reinvestesc o parte din prețul de vânzare în noua entitate. În acest caz, întrebarea este cum ar putea statul oferi acțiuni într-o regie autonomă sau firmă publică în schimbul acestei reinvestiri.

Există și situații de vânzare în bloc, cu pachete transfrontaliere care includ active din mai multe țări.