Prescripția datoriei de 3 ani poate fi oprită prin plăți parțiale și alte acțiuni juridice

Articolul 2 stabilește regula generală a prescripției!

Termenul legal de trei ani, după care un creditor riscă să piardă dreptul de a forța plata unei datorii prin instanță, nu este o regulă rigidă. Dacă nu intervin cauze de suspendare sau întrerupere, trecerea acestui prag temporal duce la prescripția dreptului material de acțiune.

Focality Iași: câștiguri în creștere, detalii pe Profit InsiderCredite în lei pentru firme: cererea rămâne slabă din cauza dobânzilor mariTaxele pentru cumpărăturile de pe Temu și Shein se calculează după numărul de articoleCum ne protejăm de inflație: lecție cu Costin Ciora, marți la 12:00

Totuși, evaluarea corectă a situației financiere impune analiza naturii obligației, a momentului în care plata devenea exigibilă și a tuturor manevrelor inițiate de părți pe parcurs.

Aceste aspecte au fost clarificate recent într-un interviu acordat de avocatul Bogdan Buneci pentru Digi24. ro, unde specialistul a detaliat mecanismele din Codul civil aplicabile recuperării creanțelor.

Conform articolului 2.500 din Codul civil, prescripția afectează posibilitatea creditorului de a solicita instanței executarea constrânsă a unei obligații. Este esențial de înțeles că simpla vechime a sumei neplătite nu este suficientă pentru a demonstra automat că termenul s-a împlinit. Calculul corect al timpului curge de la momentul în care titularul dreptului a cunoscut, sau ar fi trebuit rațional să cunoască, existența acestui drept. În cazul datoriilor obișnuite, punctul de plecare este, de regulę, data la care obligația devine exigibilă, adică momentul de la care creditorul poate solicita legal plata.

Dacă un contract de împrumut sau o altă obligație de restituire prevede o dată fixă pentru achitare, stabilirea începutului prescripției se face strict în funcție de clauzele contractuale și de specificul juridic al obligației.

Prin urmare, data convenită contractual trebuie verificată cu atenție înainte de a trage concluzii despre durata scursă de la scadență.

Regula generală a prescripției este stabilită de articolul 2.517 din Codul civil, însă avocatul a subliniat existența unor termene speciale, de un an, doi ani sau zece ani, care se aplică anumitor categorii de drepturi sau obligații. Aprecierea corectă a termenului depinde, astfel, de clasificarea exactă a sumei ce urmează a fi recuperată. Odată identificat termenul aplicabil, atenția se îndreaptă spre actele juridice capabile să întrerupă cursul prescripției.

Potrivit articolului 2.537 din Codul civil, avansat de Bogdan Buneci, întreruperea poate surveni prin executarea voluntară a unei părți din obligație, cum ar fi efectuarea unei plăți parțiale a datoriei.

Creanțele bugetare au reguli distincte de prescripție?

De asemenea, întreruperea se realizează prin recunoașterea explicită a datoriei de către debitor, prin introducerea unei cereri de chemare în judecată în condițiile prevăzute de lege sau prin înscrierea creanței la masa creditorilor în cadrul unei proceduri de insolvență.

Efectul legal al întreruperii este major: ea anulează perioada de timp acumulată până la momentul respectiv, iar un nou termen începe să curgă de la zero, conform regulilor aplicabile noii situații. În contrast, suspendarea prescripției, reglementată de articolul 2.532 din Codul civil, nu șterge timpul scurs, ci doar oprește temporar calculul. După dispariția cauzei care a generat suspendarea, termenul își reia cursul, dar ține cont de perioada anterioară. Legea prevede expres cazurile în care se produce acest efect de pauză în cursul prescripției.

Situația creanțelor bugetare, cum ar fi impozitele, taxele și contribuțiile, este guvernată de reguli distincte.

Avocatul a invocat articolul 110, alineatul (1) din Codul de procedură fiscală, care stabilește că dreptul autorității fiscale de a stabili obligațiile de plată se prescrie în cinci ani.

În interiorul acestui interval de cinci ani, instituțiile competente pot efectua verificări și pot determina sumele datorate. Principiul general este ca verificările fiscale să se concentreze asupra ultimilor cinci ani, perioadă în care dreptul de stabilire a obligațiilor nu s-a stins.

Pentru amenzile contravenționale, inclusiv cele aplicate în domeniul traficului, distincția juridică este subtilă și necesită separarea clară dintre aplicarea sancțiunii, comunicarea actului și recuperarea efectivă a fondurilor. Conform articolului 13 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aplicarea amenzii se prescrie, în mod de regulă, în termen de șase luni de la săvârșirea faptei.

Dacă procesul-verbal nu este comunicat contravenientului în maximum două luni de la aplicare, conform articolului 14 din aceeași ordonanță, sancțiunea se prescrie. În ipoteza în care amenda a fost aplicată și comunicată în termen, recuperarea ei prin executare silită se supune prevederilor Codului de procedură fiscală.

Termenul limită este de cinci ani, calculat de la 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut dreptul de a cere executarea, cu condiția respectării cauzelor legale de suspendare sau întrerupere.

Un instrument comun folosit de creditori este notificarea formală a datoriilor neachitate. Astfel de documente comunică, în mod standard, suma pretinsă și intenția clară a creditorului de a se adresa instanței de judecată în cazul în care plata nu se efectuează voluntar.