Statul pregătește achiziția companiilor strategice în dificultate pentru a le salva din insolvență și a evita

Ce lege a fost luată ca model de referință de către inițiatori?

Statul pregătește achiziția companiilor stricate de către stat pentru a le salva din insolvență și a nu pierde creanțe

Un nou proiect de lege, depus în Parlament de un fost vicepremier social-democrat, propune ca statul să aibă posibilitatea de a interpune direct asupra unor întreprinderi esențiale pentru economia românească, în special în contextul unor crize financiare serioase. Ideea a apărut din constatarea că în prezent, autoritățile nu pot acționa eficient atunci când o firmă importantă intră în dificultate, fără ca statul să-și piardă banii sau țara să rămână fără capacități industriale cruciale.

Marian Neacșu, care anterior a ocupat funcția de viceprim-ministru în guverne condsate de liderii actuali ai partidului la guvernare și al fostului premier, a prezentat inițiativa sale sub lumina necesității de a crea un cadru legal coerent, care să permită intervenția statului în mod strategic și controlat. Potrivit său, acest lucru ar permite menținerea activității unor sectoare economice esențiale și, ulterior, valorificarea acestora într-un mod benefic pentru bugetul public.

Conform proiectului, lipsa unui astfel de instrument legal face ca statul să nu poată împiedica prabusirea unor companii cheie sau să-și recupereze creanțele împrumutate acestor entități. În plus, legislația existentă se axează doar pe identificarea firmelor importante și pe supravegherea investițiilor străine, fără a oferi statului posibilitatea de a prelua controlul unei companii în pericol.

Proiectul se concentrează pe ultimul etap al unei posibile intervenții: preluarea efectivă a unei companii, operarea acesteia și apoi vânzarea ulterioară. Acesta nu se ocupă de primele două faze – adică identificarea entităților strategice sau stabilirea cadrului pentru controlul accesului la acestea – ci doar asupra modului în care statul poate intra în posesia unei companii și apoi ieși din ea.

Printre cazurile reale care au inspirat acest proiect se numără situațiile în care un operator economic activ într-un domeniu strategic se află în procedură de insolvență, iar statul are creanțe semnificative, dar nu suficiente pentru a prelua compania. Poate și mai grav, valoarea activelor se depreciaze pe parcursul procedurii de salvare, punând în pericol capacitățile de producție ale țării.

Unul dintre cele mai cunoscute cazuri este cel al Șantierului Naval din Mangalia, unde statul deține puțin peste jumătate din acțiuni, în timp ce grupul olandez Damen deține restul. De-a lungul timpului, au avut loc mai multe încercări de vânzare a acestui activ, dar fără succes. Astăzi este programată a cincea licitație, iar noul preț de pornire a fost stabilit la 138 de milioane de euro.

Un alt exemplu este reprezentat de combinatul siderurgic Liberty Galați.

Deși acesta este deținut de o structură privată, statul este cel mai mare creditor al acestei societăți, având de recuperat peste 400 de milioane de euro, bani pe care i-a acordat anterior prin diverse forme de sprijin financiar.

În urmă cu câteva săptămâni, încercarea de a vinde compania direct, printr-o negociere, a eșuat, după ce principalii creditori – ANAF și Exim Banca Românească – au refuzat să aprobe planul propus de administratorii în cadrul procedurii concordatorii.

Proiectul propune o serie de prevederi clare și detaliate. Printre primele este introducerea unui proces formal pentru declararea unei societăți sau a unui activ ca fiind de interes strategic. Acest pas implică o analiză prealabilă, în care sunt identificate anumite criterii esențiale. Decizia finală este luată de către Guvern, care desemnează un minister coordonator unic pentru a gestiona această responsabilitate.

Această abordare asigură o guvernanță clară și evită ambiguitățile legate de cine are dreptul să acționeze în numele statului în aceste situații.

Lista domeniilor considerate strategice este vastă și cuprinde multiple sectoare economice.

Printre acestea se numără industria extractivă, în special producția de materii prime critice; industria prelucratoare, inclusiv producția de oțel, aluminiu, ciment și produse chimice; industria apărării naționale; domeniul tehnologiei informației și comunicațiilor, având în vedere securitatea cibernetică și inteligența artificială; industria maritimă și portuară; industria aeronautică; transportul și producția de energie; sectorul farmaceutices; infrastructura de transport național; industria alimentară; precum și infrastructura de alimentare cu apă.

Pentru ca o societate sau un activ să fie declarat de interes strategic, trebuie să îndeplinească trei condiții simultan. Prima este legată de faptul că activitatea desfășurată se încadrează într-unul dintre domeniile enumerate mai sus. A doua are legătură cu impactul asupra securității economice, energetice, alimentare sau sociale a țării, precum și cu posibila afectare a infrastructurilor critice sau a lanțurilor de aprovizionare.

A treia implică faptul că această afectare poate genera un dezechilibru semnificativ la nivel național.

Aceste criterii sunt complete cu un set de parametri cantitativi, diferențiați în funcție de fiecare domeniu

Aceste criterii sunt complete cu un set de parametri cantitativi, diferențiați în funcție de fiecare domeniu.

De exemplu, pot fi luate în considerare procentul din producția națională, numărul de angajați, numărul de clienți afectați sau valoarea activului.

Lista actualizată a firmelor și activelor declarate de interes strategic este publicată online, atât pe site-ul ministerului coordonator, cât și pe cel al Secretariatului General al Guvernului, pentru a fi consultată de oricine doresc să verifice dacă o anumită întreprindere se află sub supravegherea acestui cadru legal.

Un alt punct esențial al proiectului are legătură cu dreptul de preempțiune al statului. Acesta este reglementat într-un mod foarte precis, având în vedere toate elementele esențiale preconizate de Codul civil. Printre acestea se numără identificarea titularului dreptului, conținutul notificării ofertei, termenele de exercitare și acceptare, precum și modul în care se desfășoară procedura în cazul societăților listate pe bursă sau în cadrul unei proceduri judiciare de lichidare.

Proiectul explică că această limitare a dreptului de a vinde o societate nu este una absolută, ci una proporțională și temporară. Este aplicată doar pentru un număr foarte restrâns de cazuri, specificate prin hotărâre guvernamentală, și doar pentru o perioadă scurtă. De asemenea, nu înlăută dreptul de proprietate, ci permite statului să cumpere la același preț și în aceleași condiții oferite de vânzător.

Ca model de referință, inițiatorii au folosit-o pe Legea nr. 17/2014, care reglementează anumite aspecte legate de vânzarea de terenuri agricole aflate în afara hotarelor locale.

Totuși, proiectul conține și o serie de excepții. Printre acestea se numără transmisiile succesorale, cele legale sau testamentare, precum și donațiile între soți, rude și afini până la gradul al patrulea. De asemenea, sunt excluse reorganizările care nu schimbă controlul efectiv al companiei, constituirea de garanții reale și tranzacțiile efectuate pe piața reglementată.

În ceea ce privește etapa următoare – adică preluarea de participații sau active de către stat – proiectul impune mai multe cerințe obligatorii. Statul poate face acest pas doar dacă există un risc real de întrerupere a activității sau de pierdere a valorii activului, dacă nu există o alternativă de piață capabilă să salveze situația, dacă costul intervenției este proporțional cu beneficiile obținute și dacă există o perspectivă clară de operare sau de valorificare ulterioară.

O parte interesantă a proiectului se ocupă de modul în care statul poate să-și stingă creanțele prin transferul de active. Dacă valoarea unui activ este mai mare decât suma creanței deținute de stat, atunci operațiunea se desfășoară ca o tranzacție de cumpărare-vânzare, în care statul poate să compenseze parte din preț cu creanțele sale.

Restul sumei este plătit ca un preț efectiv de achiziție.

Acest mecanism permite statului să nu acționeze ca un simplu creditor în această situație, ci să devină un cumpărător real, plătind diferența dintre valoarea activului și creanța pe care o are. Astfel, nu există un transfer de fonduri publice fără o justificare clară și fără un beneficiu corespunzător.

Cu toate acestea, proiectul nu este lipsit de controverse.

Unele forțe politice au exprimat rezerve legate de modul în care ar putea fi aplicat acest cadru, în special în contextul unei creșteri a prezenței statului în economie.

Altele au subliniat importanța unui echilibru între necesitatea de a proteja interesele naționale și libertatea de bază a mediului privat de a gestiona propriile afaceri.

Totuși, susținătorii proiectului insistă pe faptul că acesta nu este un pas spre naționalizări largi, ci un instrument limitat, strict condiționat și cu un scop foarte clar: protejarea economiei naționale împotriva unor crize neprevăzute și asigurarea că statul poate acționa rapid și eficient atunci când este vorba de companii care sunt prea importante pentru a fi lăsate să cadă.

Prin urmare, proiectul reprezintă o încercare de modernizare a instrumentarului legal al statului în domeniul economic, într-un context în care globalizarea și instabilitatea financiară pot amenința securitatea unui stat. Dacă va fi aprobat, acesta ar putea deveni un model pentru modul în care statele pot reacționa rapid și eficient în fața unor crize economice majore, fără a compromite principiile pieței sau drepturile de proprietate.