Partajul bunurilor comune și soarta creditului după divorț

De ce împărțirea nu e mereu echilibrată?

Când doi soți se despărțesc fără să fi semnat anterior o clauză contractuală care să reglementeze proprietatea, totul ce a fost achiziționat în timpul vieții conjugale se consideră de drept al ambilor. Nu contează a cărui nume figurează pe documentele de proprietate; regulă generală este că averile dobândite în perioada mariajului sunt comune. Divorțul nu declanșează o împărțire automată a bunurilor.

Foștii parteneri au două căi: fie ajung la un acord și încheie actul la notar, fie, în lipsa înțelegerii, recurg la instanța de judecată pentru a hotărî cotele și împărțirea.

În sistemul românesc, absent un regim convențional diferit, se aplică comunitatea legală a bunurilor. Aceasta înseamnă că orice activ achiziționat în timpul căsătoriei aparține comun celor doi. Numele înscris în titlul de proprietate a unei locuințe sau a unui autovehicul nu este, prin sine, o dovadă că bunul este exclusiv al unuia. Cu toate acestea, există excepții clare: ceea ce un soț primește prin moștenire sau donație rămâne proprietate personală, cu excepția în care donator sau moștenitor a stipulat expres că bunul devine comun.

Mai departe, dacă un soț vinde un bun care îi aparținea exclusiv și reinvestește încasările într-o altă achiziție, noul bun păstrează caracterul de proprietate personală, dacă poate fi dovedită originea fondurilor.

Veniturile din salarii și pensii devin comune dacă dreptul la încasare a apărut în perioada comunității. Faptul că ratele unui credit se plătesc din contul unui singur soț nu demonstrează automat că locuința este a lui singur. Doar cel care susține că un bun este exclusiv al său are sarcina de a aduce dovezi; bunurile comune nu cer o dovadă specială.

Procesul de împărțire nu este întotdeauna o diviziune echilibrată. Mai întâi se identifică toate averile și datoriile comune. Apoi se evaluează contribuția fiecăruia la dobândirea activelor și la achitarea pasivelor. Deși legea pornește de la premisa unor contribuții egale, dovezi concrete pot duce la stabilirea unor cote inegale. Nici locuința, nici vehiculul, nici depozitele băncare comune nu trec automat în proprietatea individuală a fiecăruia odată cu divorțul. Foștii soți rămân coproprietari până la stabilirea cotelor și efectivă împărțire.

Regimul bunurilor comune încetează la depunerea cererii de divorț, iar instanța poate stabili, la cerere, că încetarea a avut loc de la data despărțirii în fapt.

În situația în care un bun, precum o casă sau o mașină, nu poate fi divizat fizic, acesta poate fi atribuit unuia dintre foștii soți. Cel care primește bunul este obligat să plătește celuilalt o sumă de compensare, denumită sultă. Dacă niciunul nu dorește a prelua bunul sau dacă plata nu se efectuează, se poate recursa la vânzarea activului, iar încasările se împart după cotele stabilite.

Iată un exemplu concret: o locuință evaluată la 400.000 de lei, dacă este singurul bun supus împărțirii, fără datorii sau alte sume de compensat, iar cotele sunt egale, partea fiecăruia este de 200.000 de lei.

Cel care păstrează locuința trebuie să plătește celuilalt exact 200.000 de lei. Dacă există un credit neachitat sau dacă se dovedesc cote inegale, această sumă nu poate fi aplicată rigid, ci necesită un calcul specific fiecărei situații.

Datoriile comune includ cele legate de achiziția sau întreținerea bunurilor comune, cele asumate împreună și cele efectuate pentru cheltuielile obișnuite ale vieții conjugale.

Intră aici și anumite obligații pentru repararea unui prejudiciu, în măsura în care acel fapt a mărit activul comun. Când averile comune nu acoperă o datorie comună, creditorul are dreptul de a urmări și bunurile personale ale soților. Cel care plătește o sumă care depășește cota sa poate cere diferența de la celălalt.

Foștii soți pot conveni între ei că unul va păstra locuința și va plăti ratele creditului. Totuși, banca poate continua a ține răspunzător și celălalt soț, dacă acesta este inclus în contractul de credit. Pentru a modifica persoana obligată în fața instituției financiare, este obligatoriu acordul scris al băncii.

Documentația necesară variază în funcție de tipul bunurilor și datoriilor implicate.

Cât de complicată e procedura practică!

Pentru stabilirea activelor, valorilor și cotelor solicitate, foștii soți trebuie să pregătească: actele de identitate, certificatul căsătoriei și documentul care atestă divorțul; actele de proprietate, fișele cadastrale și fiscale pentru imobil și actele vehiculului; contractele de credit și documentele care indică soldul rămas de achitat; certificatul de moștenitor sau actul de donație, extrasele de cont și ordinele de plată, dacă trebuie dovedită proveniența unor fonduri sau o contribuție diferită.

Pentru un imobil, notarul poate solicita, după caz, și extrasul de carte funciară, certificatul energetic ori adeverința de la asociația de proprietari. Lista exactă a documentelor se stabilește în funcție de bunurile din fiecare caz.

Procedura practică include mai mulți pași.

În primul rând, foștii soți întocmesc o listă completă a bunurilor și datoriilor, stabilesc valorile și strâng dovezile pentru bunurile personale și pentru contribuția fiecăruia. Dacă doresc ca doar unul dintre ei să rămână obligat pentru credit, trebuie să ceară în scris acordul băncii pentru modificarea contractului. Dacă ajung la o înțelegere asupra bunurilor, cotelor și sumelor de plătit, pot încheia partajul prin act notarial.

În caz contrar, unul dintre ei solicită partajul în instanță. În cererea către instanță, trebuie enumerate toate bunurile, valorile lor și locația unde se află, precum și persoana care le deține sau le administrează. Judecătorul poate dispune o evaluare efectuată de un expert dacă aceasta este necesară pentru o împărțire corectă.

Partajul poate fi efectuat și după pronunțarea divorțului. El poate fi solicitat oricând, atâta timp cât nu există o suspendare prevăzută de lege, fie prin acord, fie prin hotărâre judecătorească. Un partaj încheiat fără participarea tuturor proprietarilor este considerat nevalabil.

Privind costurile, din 3 noiembrie 2024, taxa pentru cererea de partaj este stabilită la jumătate din taxa calculată după valoarea bunurilor. Dacă în aceeași acțiune sunt solicitate atât împărțirea bunurilor, cât și stabilirea sumelor datorate între proprietari, se plătește o singură taxă, calculată la cererea cu valoarea cea mai mare.

În cazul locuinței de 400.000 de lei din exemplu, taxa de bază pentru primii 250.000 de lei este de 6.105 lei. La aceasta se adaugă 1% din cei 150.000 de lei care depășesc pragul, adică 1.500 de lei. Totalul taxei este 7.605 lei, iar jumătate înseamnă o taxă de partaj de 3.802,50 lei.

Stabilirea calității de proprietar și a cotei este taxată cu 50 de lei pentru fiecare proprietar.

Cheltuielile notariale pentru partaj variază în funcție de tipul actului și de bunurile implicate; este recomandat ca foștii soți să solicite de la notar un estimare a costurilor înainte de semnarea documentelor.

În răspuns la întrebările frecvente: dacă un bun a fost omis la primul partaj, acesta poate fi împărțit ulterior printr-un partaj suplimentar, iar omiterea nu afectează validitatea împărțirii celorlalte bunuri. Pentru a dovedi că un obiect mobil era al unuia dintre soți înainte de căsătorie, pot fi utilizate dovezi ale achiziției sau ale deținerii anterioare. În lipsa unui inventar din acea perioadă, legea prezumă că bunurile mobile sunt comune până la aducerea unei dovezi contrare.

Dacă banca refuză a accepta schimbarea debitorului, persoana vizată poate cere un răspuns scris și poate păstra dovada solicitării; dacă problema persistă, poate depune o cerere la Centrul de Soluționare Alternativă a Litigiilor în domeniul Bancar.

Un creditor poate contesta împărțirea bunurilor dacă aceasta i-a provocat un prejudiciu, având la dispoziție un an de la data publicării actului sau de la data la care a aflat despre împărțire.

Surse consultate: Codul civil, Codul de procedură civilă, OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, Uniunea Națională a Notarilor Publici din România.